Pictură - Nicolae Tonitza

Dacă este să-i căutăm o ascendenţă directă lui Tonitza, i-o vom găsi fără îndoială în Luchian. Un lirism cald, o acută sete de spovedire, un interes susţinut pentru perfecţionarea mijloacelor de expresie, dintre care culorii îi conferă funcţii hotărâtoare, în năzuinţa sa de a crea o artă majoră în stare să traducă în imagini expresive conţinutul pictural-poetic al idealului său artistic, toate acestea se înscriu în mod vădit pe direcţia iniţiată de Luchian. Tonitza a dezvoltat, însă, această direcţie potrivit personalităţii şi temperamentului său, obţinând în planul formei realizări remarcabile ca efect decorativ, ca putere de sugestie a culorilor şi, în fond, ca forţă de emoţionare. Cultul lui pentru Luchian merge până acolo încît reia aproape aidoma motive dragi acestuia. Avem în vedere, printre altele, tabloul reprezentînd o sobă ţărănească de gătit şi intitulat "Vatra" (aflat la MNAR), care aminteşte de "Bucătărie călugărească", din seria pastelurilor realizate de Luchian la Brebu. De asemenea, în tabloul "Linişte eternă", reia motivul ţărmului surpat prin a cărui fierăstruire se zăreşte marea, pictat de autorul anemonelor în "Marea la Tuzla". Fireşte, însă, că nu numai prin aceste similitudini, la care am putea adăuga preferinţa pentru oamenii sărmani, pentru peisajul citadin, pentru flori, se înscrie Tonitza în descendenţa luchianescă. Cu marele său înaintaş, el are comun felul de a simţi, de a adera la realitate. Este cu alte cuvinte un sentimental ca şi Luchian; aparţine aceluiaşi tip de umanitate ca şi acesta. Mai mult decât prin temele abordate şi prin temperament, Tonitza se înrudeşte cu Luchian stilistic.

În această privinţă se poate spune că el ridică pensula căzută din mîna paralizată a celui care a pictat "Lăutul", căci tocmai acest tablou, pictat în 1912, constituie într-un fel punctul de plecare de la care Tonitza continuă şi dezvoltă lecţia lui Luchian. Aici anume, trebuie să căutăm impulsul pentru tendinţa, din ce în ce mai franc exprimată, a lui Tonitza de a renunţa la modelarea volumelor şi la perspectiva lineară şi atmosferică, în favoarea efectului decorativ obţinut din tratarea plată, uniformă ca valoare cromatică, a întregii suprafeţe a pânzei, indiferent de desfăşurarea în adâncime a spaţiului în care sunt plasate obiectele.

Tablourile lui Tonitza, reprezentând peisaje, flori, naturi moarte, interioare, nuduri şi portrete de copii, toate realizate într-un spirit foarte modern, degajă un optimism salubru ce reflectă încrederea artistului în capacitatea artei de a înfrumuseţa viaţa oamenilor. Aşa cum arată unul dintre biografi - Raoul Şerban - arta lui Tonitza   «... se impune nu numai printr-o excelentă calitate picturală, ci şi printr-o căldură pe care o oferă fără ostentaţie şi pe care o revarsă mereu, inepuizabil, miilor de priviri fascinate  [...] Lumea pe care o reflectă nu este festivă, dar temperatura reprezentării, ardoarea transfigurării poetice, intonaţia amplă, o investesc cu o plinătate sărbătorească». Că este aşa o dovedesc peisajele, unele citadine, înfăţişând, ca şi cele ale lui Luchian, aspecte sordide din cartierele sărace, altele zugrăvind locuri şi uneori oameni ai acestor locuri, de pe ţărmul mării sau din zona dealurilor, unde şi-a petrecut câteva veri. Oricât ar fi fost de modeste şi de rebarbative unele motive, el a ştiut să găsească în toate măcar o undă de poezie simplă, pe care a pus-o discret în evidenţă. Când a pictat, însă, nuduri sau copii, a trebuit, dimpotrivă, să frâneze atât de lesnicioasa alunecare în erotism şi, respectiv, în dulcegărie şi sentimentalism, pe care o îngăduie şi chiar o facilitează acest gen de subiecte. Tocmai de aceea, Tonitza reţine pe pânză, din substanţa unui nud, doar efectul decorativ al conturului care-l închide şi pe cel cromatic, ivit din impactul luminii pe epiderma catifelată. De aceea, în portretele de copii, el se opreşte invariabil, cu riscul de a cădea în manieră şi autopastişă, doar la cîteva trăsături sumare, abia sugerate şi acelea, printre ele, ochii, indicaţi doar prin două puncte de întuneric veşnic însetate de lumina cunoaşterii. 

Dar toate aceste preocupări sunt determinante doar pentru o latură a personalităţii şi activităţii creatoare a lui Tonitza. Pe el l-au interesat însă şi temele cu conţinut militant-revoluţionar. Ce-i drept, pe acestea le-a tratat mai ales în grafică. Dar într-o oarecare măsură, deprinderea de grafician s-a transmis şi primelor sale picturi. S-a putut astfel vorbi chiar de un oarecare expresionism al începuturilor artistice ale lui Tonitza, vădit în linia de contur anguloasă, ce conferă unor lucrări ca "Portretul scriitorului Gala Galaction" sau compoziţiei "Coadă la pâine" o tensiune interioară specific expresionistă. Tot de expresionism ţin, ca tematică şi ca tratare a formei şi dramaticele tablouri cu clovni, în care descifrăm lesne o fabulă a cărei morală vizează destinul tragic al artistului în societatea capitalistă.

Artist cu o conştiinţă socială foarte dezvoltată, participant activ la frământările lumii în care trăia, Tonitza a fost, în acelaşi timp, un gânditor lucid care a reflectat şi a luat atitudine, prin scrisul său în cele mai diverse probleme ale artei. Opera lui scrisă îmbrăţişează aproape toate aspectele legate de creaţia plastică - problemele de teorie la chestiunile mărunte de meşteşug, şi de la sarcinile învăţămîntului artistic la denunţarea caracterului antipopular, de clasă, al artei oficiale burgheze şi la dezvăluirea cea mai directă, brutală, a putredelor moravuri care înveninau climatul vieţii artistice în vechea societate. De asemenea, ideea funcţiei sociale a artei revine ca un laitmotiv în articolele sale, el militând activ pentru probitate şi sinceritate, pentru promovarea principiilor specifice artei angajate.

(Curs de Artă Românească)